I. IDEI PRINCIPALE
Formarea limbajului a fost o etapă ce s-a sprijinit pe cunoașteri ale spiritelor umane dinainte de venirea lor pe Pământ, orientate și adaptate în funcție de structurile planetare și stelare concrete locale, precum și a corporalității umane, având la bază sunetele fundamentale ale planetei, biosistemului și mișcărilor umane fizice în spațiile planetare.
II. DETALII, DISCUȚII
Despre limbaj, formarea, dezvoltarea, folosirea lui vom avea discuții ample în viitor, acum însă putem să ne facem o idee despre ceea ce a stat la baza formării lui aici pe Pământ: care de fapt a fost cu totul altceva decât ceea ce învățăm încă de pe băncile școlii.
Formarea limbajului a fost o etapă a evoluției spiritelor umane, care s-a sprijinit pe obișnuințe și cunoașteri ale spiritelor umane dinainte de venirea lor pe Pământ: o experiență uriașă pe care noi, ca spirite umane întrupate, doar am adaptat-o realităților Pământului. Formarea limbajului a avut la bază întotdeauna, oriunde în univers, cunoașterea și folosirea permanentă a sunetelor fundamentale ale oricăror structuri planetare: planeta însăși, cosmosul cu toate ale sale – stele, planete, planetoizi ale galaxiei, alte galaxii și diverse structuri energetice universice, etc., care toate la un loc emit sunete; evoluanții învață să folosească sunetele fundamentale ale tuturor viețuitoarelor care le înconjoară, care formează biosistemul planetar. Formarea limbajului are la bază cunoașteri treptat aprofundate privind radiația spiritelor + radiația corpurilor lor de întrupare + radiația câmpurilor corpurilor lor. La sosirea spiritelor avansate pe o planetă: Pământul ca exemplu, la începutul ciclului de vieți, toată experiența dinainte de venirea pe Pământ a fost adaptată prin comparație cu cele existente aici, în funcție de structurile pământurilor, densitatea atmosferică, densitatea biosistemului fix (vegetație) și a celui mobil (animale). Apoi, de la o perioadă la alta, în funcție de schimbările care au avut loc treptat pe Pământ, toate au fost adaptate la noile schimbări (în general după fiecare glaciațiune, dar și după o serie de alte evenimente cosmice sau planetare majore între glaciațiuni). Adaptările la modificările de luminiscență, de sunet și de vibrație s-au realizat și de la o întrupare la alta în diferite locuri (continente, insule), precum și în funcție de particularitățile corporalității umane; pe măsura diminuării vibrației medii planetare s-au modificat și toate emisiile provenite de la biosistemul înconjurător, întrucât s-a modificat corporalitatea tuturor speciilor, fiecare după necesitățile sale de evoluție. Oamenii au continuat să folosească mult timp în mod curent percepțiile prin toate corpurile lor (fizic, astral, mental și cauzal), iar sunetele fundamentale au constituit întotdeauna o parte însemnată a folosirii particularităților energiei fundamentale și în stare liberă, și sub forma corporalităților de toate felurile, și sub forma creației materiale specific umană.
În acest fel, când omenirea nu a mai putut folosi în mod extins, profund, toate activitățile mentale și astrale din trecut, ceea ce s-a petrecut după ultima glaciațiune, trecerea de la comunicarea mentală la comunicarea fizică a fost ușor de redat, prin aparatul fizic al vorbirii, sunetele fundamentale ale mediului înconjurător: atât în poziție statică, cât și de mișcare în spațiu și timp, precum și cele proprii ale omului – ale sale comparativ cu cele din exteriorul său. Adică sunetele emise de un evoluant în mișcare se deosebesc de cele ale sale în nemișcare, chiar dacă au o rădăcină comună: exprimarea stării sale, activităților sale se face pornind de la sine, de la sunetul radiațiilor împletite care își modifică doar anumite aspecte prin schimbarea stării sale: așa se formează elementele de exprimare pe care le folosim azi, pe care le-am ordonat pe categorii și care formează gramatica fiecărei limbi – dicționarul întreg al limbii respective.
În trecut nu exista diferență între modul de comunicare al diferitelor grupuri de oameni: oamenii își translatau (transmiteau) o imagine cu toată complexitatea ei fizică și de toate felurile materiilor, cu toate emisiile alături de mișcările din peisaj: viețuitoare fixe și în mișcare, aura lor, sunetele emise și din deplasările lor (tropăit, fâlfâit, mișcarea ierburilor și copacilor în bătaia vântului) și sunetele fundamentale în schimbările lor în timpul mișcărilor, etc. Este ca și cum ne-am oferi un film al unui peisaj – toți vedem același lucru; lucrurile s-au schimbat atunci când această capacitate mentală nu a mai fost posibilă omului, când a apărut necesitatea de a comunica prin descrierea celor cunoscute. Și așa ajungem în zilele noastre, când fiecare grup uman, trăind în condiții diferite, cu multe milenii în urmă, și-au adaptat limbajul la particularitățile locului lor, diferite de cele ale altor locuri, chiar dacă anumite rădăcini au rămas valabile până în zilele noastre.
Tema numirilor în vorbirea umană este complexă, dar în linii mari ea poate fi înţeleasă azi, de aceea vom reveni cu studii speciale în viitor.
Să reținem faptul că sunetul fundamental a fost cea dintâi percepţie pe care omul a pierdut-o după un timp relativ scurt (câteva mii de ani) după ultima glaciaţiune, în zgomotul planetar general, generat de:
– pe de o parte de vibrația planetară din ce în ce mai joasă, generatoare de impulsuri rapide asupra întrupaților și de răspunsuri tot atât de rapide din partea lor (valabil pentru întreg biosistemul planetar);
– pe de altă parte schimbării atmosferei pământene: de la un cer permanent acoperit cu un plafon cețos care estompa sunetele fizice, la un cer deschis, care împletea sunetele planetare cu cele cosmice – sunete care explodează întotdeauna la momentul reflectării lui (la fel ca și lumina) în multe direcții, ducând la înțelegeri greoaie. Dar omul a păstrat cele moștenite prin tradiție de la generațiile anterioare, rămânând doar cu intuiția existențelor anterioare care l-a menținut pe linia păstrării limbajului general al neamului său.
Prin amestecul populațiilor după primele migrații, s-au modelat în mod natural toate felurile de limbaje, prin împrumutare, prin obișnuințe ale diverselor grupuri. Dar esența limbajelor a rămas definitiv în conștiința oamenilor, întrucât bazele înțelegerilor prin limbaj pentru locuitorii fiecărui areal în parte s-au pus în modul cel mai conștient, atunci când oamenii și-au dat seama de schimbările care nu conteneau. Înainte ca percepțiile de acest fel, mentale și astrale, să dispară (temporar, dar pentru oameni era deosebit de important că ele dispăreau) oamenii de pretutindeni, prin programe de lucru foarte clare, au creat (având de asemenea experiență dinaintea venirii spiritelor umane pe Pământ) instrumente muzicale pentru redarea sunetelor cu care ei erau obișnuiți; apoi s-au plasat pe ei înșiși în mijlocul muzicii instrumentale, căci acest fapt arăta cum omul este – și cum trebuie să rămână – în mijlocul naturii de care trebuie să aibă mereu grijă, s-o iubească, să se înfrățească cu ea, să-și împletească sunetul său cu sunetele întregii naturi, planetare și cosmice deopotrivă. Prima formă de limbaj, înafară de semnificația cuvintelor, a fost un limbaj extrem de nuanțat, aproape cântat am putea spune noi azi, care se apropia foarte mult de simfonia de sunete universale – dar totuși diferit de cântecele de mai târziu, totuși foarte apropiat de ele. În acest fel vorbirea reda împletirea armoniilor universale, simțite profund de fiecare om în parte.
De asemenea vorbirea grupurilor continentale a apărut diferită primilor oameni care au început să realizeze drumuri spirituale – drumuri în fiecare întrupare a lor pentru obișnuirea cu mișcarea fizică și cu cunoașterea diferitelor feluri de creație a unor mijloace de deplasare. Fiecare continent are vibrația lui, specificul de luminiscență și de sunet fundamental: în acest fel oamenii mentali au deosebit întotdeauna plăcile continentale, prin aceste particularități ale energiei în compozițiile pământurilor, apelor și atmosferei care învăluia fiecare continent.
Ulterior, toate schimbările planetare care s-au petrecut odată cu diminuarea accentuată a vibrației planetare: deșertificări sau răciri pronunțate de climă, inundaţii, cutremure, dezvoltări ale agresivităţii animalelor, și nu în ultimul rând migrații ale populațiilor umane continentale, au condus la modificări substanțiale de limbaj, la fel ca și modificările de concepții (legate de noile forme de manifestare în astfel de condiții atât de diferite de cele ale începuturilor), schimbări de încredințări, de manifestări care au condus la pierderea cunoașterilor ancestrale, astfel încât nu s-a mai știut mai nimic de rădăcinile cunoașterilor omenirii. Unii numesc asta haos, dar de fapt este rezultatul unor simțiri mereu noi ale oamenilor, fără ca ele să fie ceva rău pentru ei. Reținem din evenimentele biblice prăbușirea turnului Babel și ”încurcarea” limbilor Pământului, eveniment care este astfel o realitate – dar exprimată metaforic, și arată exact acest fel de adaptare a oamenilor la modificările foarte rapide ale mediului planetar, care a determinat schimbări uriașe în istoria omenirii.