I. IDEI PRINCIPALE
1. Prin fragmentarea naturală, din ce în ce mai avansată a firelor de energie fundamentală se formează celulele energetice fundamentale: cele mai mici, mai fine formaţiuni primordiale.
2. Prin forţele de atracţie dezvoltate între straturile energiei fundamentale şi între formaţiunile energetice din interiorul lor, celulele se atrag şi formează în timp un grup stabil de celule, cu forţe care cresc în interiorul lor şi atrag în continuare în jurul grupului fire energetice, bule mai mari sau mai mici, formându-se astfel în timp:
– o monadă: stabilă şi rezistentă la impulsurile care îi vin din exterior;
– o protecţie în jurul monadei (pătură, câmp concentrat de energie fundamentală) care îi creşte stabilitatea şi rezistenţa la impulsuri exterioare: destul de slabă în fază incipientă, dar reală și crescând permanent.
Totul se desfăşoară iniţial fără scop conştient sau necesitate conştientizată – dar toate vor deveni necesitate şi scop atunci când vor avea loc dezvoltări ulterioare ale monadelor.
II. DETALII, DISCUŢII
Dezvoltarea superioară a monadelor primordiale din Centrul nostru de evoluţie conduce la formarea unei conştienţe de sine şi a unei conştiinţe a alegerilor, din mulţimea de variante de manifestare cunoscute, alegând pe cele constructive și ferindu-se de cele distructive: pentru întreţinerea vieţii, pentru crearea condiţiilor pentru întreţinerea vieţii, pentru dezvoltarea ei și a capacităţii monadelor de a-şi îmbogăţi mereu experienţa de folosire a propriilor puteri şi cunoaşteri. Dezvoltarea permanentă a conştienţei şi a conştiinţei a condus la înţelegerea treptată a existenţei energiei fundamentale şi a tuturor proceselor generale de formare a monadelor în spaţiile de energie fundamentală.
Astfel, cea mai mică și mai simplă formaţiune energetică existentă, născută în exteriorul unui Centru de evoluţie nu este monada, ci componentele sale interioare: celulele energetice fundamentale.
Să folosim, pentru ușurarea urmăririi textului, următoarele abreviații:
1. Energie fundamentală: EF;
2. Centru de evoluție: CE;
3. Celule energetice fundamentale: CEF.
Cele pe care acum le putem numi celule energetice fundamentale (CEF) ale monadelor se autocreează prin fragmentări succesive ale formaţiunilor mai mari, autoformate în energia fundamentală liberă, aşa cum am urmărit în capitolul anterior. Mişcările care au loc, din ce în ce mai ample, mai rapide şi mai puternice pe măsura fragmentărilor de acest fel, conduc la fragmentări din ce în ce mai avansate, formând astfel fire, aţe şi fluxuri bogate de fire (fuioare) între bule de mărimi diferite. Asemenea fire se rup în continuare, dând naştere la bule infime, cele mai mici care se pot forma astfel. Toate se află în mişcare printre alte bule şi fuioare circulante în energia fundamentală liberă. Pe acestea, pe cele mai mici care nu se mai pot divide le vom numi celule energetice fundamentale (CEF). Ele nu au alte formaţiuni interioare: alte bule sau fire mai groase pot avea, îngloba alte formaţiuni, situaţie care le poate determina ruperea, eliberând astfel conţinutul lor. Celulele fundamentale nu au nici forme de delimitare (coji mai tari decât interiorul lor sau alte feluri de interfeţe) şi nu au, aşa cum altele mai mari pot avea, fluxuri interioare de energie cu mişcări fine, născute din tensiuni ale altor fluxuri mai subţiri, provenite din alte incorporări anterioare.
Asemenea celule, care au – chiar aşa mici cum sunt – compactizări diferite după cum au fost compactizările firelor din care au provenit (formate în locuri diferite, în conjuncturi diferite), sunt atrase de alte bule mai mari sau cu compactizare interioară mai mare, dar se pot atrage şi între ele, formând grupuri mici care compactizează în jurul lor şi între ele cantităţi infime de energie liberă, mărindu-şi astfel treptat coeziunea şi puterea proprie prin care atrage alte cantităţi de energie liberă, formând fluxuri de diferite puteri şi viteze de deplasare între celulele grupului.
În interiorul grupului, unele celule pot fi mult mai mari decât altele şi pot îngloba altele mai mici care se sparg, dizolvându-se în cele care le-au înglobat; sau cele mai mari cu compactizare mai mică pot fi atrase de alte formaţiuni exterioare. Grupurile de acest fel se modelează şi remodelează treptat până când se formează un grup stabil, din CEF de mărimi apropiate, într-un număr relativ mic, dar relativ omogen privind mărimea lor. În continuare grupurile de acest fel îşi măresc treptat puterea de atragere: de energie în, şi în jurul lor, energie liberă şi fire subţiri care toate la un loc măresc protecţia şi stabilitatea grupului.
Un asemenea grup de celule energetice, stabil şi protejat de energia compactizată în jurul lui creează un nou tip de formaţiune în energia fundamentală (EF) liberă, pe care o numim monadă.
Pentru alte înţelegeri ulterioare, sunt necesare în plus şi alte precizări privind celulele energetice fundamentale.
În virtutea mişcărilor de EF atrasă printre celulele monadei, cantităţi infime de energie se depun pe suprafaţa celulelor, care cresc astfel şi ele: chiar dacă foarte puţin, este semnificativ pentru celulele foarte mici, în jurul cărora mişcările de energie sunt mult mai rapide decât în jurul marilor bule care au mişcări mai lente în spaţii exterioare sau în interiorul lor unde mişcările sunt încă şi mai lente. Modificările substanţiale despre care am discutat se petrec astfel mai ales în prezenţa şi cu participarea celor mai mici formaţiuni aflate înafara marilor bule.
Să reţinem faptul că EF se depune în “foiţe” subţiri pe suprafaţa celulelor monadei: astfel ele cresc şi volumic, infim dar existent, iar modul de integrare este prin compactizare în interiorul celulelor, atrase de compactizarea anterioară a celulelor; în acest fel, foițele nu se vor desprinde niciodată de restul celulei, și rămân încastrate etern în celulă – viața lor fiind eternă, odată formată stabilitatea monadei.
Până la momentul formării monadei stabile, celulele nu au nici o simţire, nici o formă de manifestare, nu există o memorie sau experienţă individuală. Însă monada cu mişcări energetice interioare şi simţirea infimă care apare prin puterea atragerii şi eliberării naturale, spontane de energie care îi spală interiorul, ajunge să-şi formeze inconştient – şi nu conştientizează mult timp de la început – o memorie şi ea stabilă: căci energia fundamentală liberă care se depune pe celulele fundamentale conservă eforturile de mişcare printre alte formaţiuni din spaţiile în care se mişcă, pe măsura creşterii celulelor şi compactizării energiei în interiorul lor. Este o experienţă extrem de puţină la început, care imprimă senzaţiile monadei în funcţie de straturile energiei fundamentale care ea însăşi pătrunde în monadă, atrasă de ea, ea având compactizări diferite în funcţie de compactizătile din mediul în care circulă monada. Fiecare strat păstrează astfel caracteristicile mediului din care provine energia înglobată, conservând prin acoperire şi straturile anterioare depuse pe celule.
Astfel se formează memoriile monadelor, iar formarea și conservarea lor este astfel folosită sub formă de experienţă proprie, în eternitatea vieții lor. La început, accesul la propriile memorii nu este conștientizat, dar sub impulsul factorilor de mediu, irump sub formă de manifestare spontană, la început: odată cu creșterea puterii energetice interioare a monadei, din modul spontan se formează un mod ales, conștientizându-se diferite forme de necesitate (puține și ele, la început) și reacțiile spontane devin astfel reacții conștiente. Din acest moment putem vorbi despre experiență de manifestare.
Să reţinem faptul că începuturile formării stabilităţii monadei nu imprimă încă ceva clar în memoriile monadei, în celulele ei fundamentale, căci celulele înseși nu se manifestă în mod individual, deci nu există experiență și memorie până nu se formează monada și își are primele ei manifestări distincte. În acest fel miezul celulelor este purtător de energie nedefinită din punct de vedere experienţial, câtă vreme monada era doar un grup instabil de celule energetice fără experiență de trăire proprie, celule care nu deveniseră fundamentale pentru formarea și stabilitatea unei monade.
Creşterea celulelor fundamentale ale monadei, şi a monadei ca formaţiune stabilă, este un proces permanent care se desfăşoară şi înafara unui Centru de evoluţie, dar neprotejat, supus distrugerilor neintenționate în aglomerările din, și dintre fluxuri în mișcare, dar încă mai mult, mai repede, protejat şi echilibrat, după intrarea monadelor într-un Centru de evoluţie.
În spațiile infinite ale energiei fundamentale, ea însăși pătrunde absolut toate formațiunile autoconstituite din ea însăși, dar în plus intră în monadă atrasă prin respirația ei naturală, având diferite compactizări proprii, în funcție de viteza de atracție și compactizările din mediul de circulație a monadelor. Diferențele de ajungere la fiecare celulă sunt foarte mici, dar semnificative pentru celulele care şi ele sunt extrem de mici. Prin viteza de intrare şi compactizarea şuvoiului care intră în monadă, o parte mică din energie se imprimă, se lipeşte ca un strat subţire pe fiecare celulă, în funcţie de:
– vibraţia celulei, obţinută anterior prin compactizarea EF: vibrația până la formarea stabilităţii definitive în monadă şi apoi, după stabilizare, prin energizări asemănătoare anterioare;
– vibraţia energiei care pătrunde în jet în monadă, suplimentar faţă de energia fundamentală a mediului, cum spuneam mai sus, care o scaldă şi pe ea, şi orice alte formaţiuni existente în jur. Monada se mişcă şi atrage, trage energie suplimentară în funcţie de eforturile de a se menţine în echilibru în procesul, evenimentul trecerii printre alte structuri, între fluxuri de energie sau formaţiuni mai mari sau mai mici pe care le întâlneşte, iar într-un Centru de evoluţie, în funcţie de ceea ce simte prin corporalitatea de manifestare pe care o are.
Aşadar nu se depune energie fundamentală în strat universal egal, cu aceeaşi vibraţie, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi viteză pe toate celulele interioare ale monadei și pentru toate monadele, ceea ce creează diferențe între celule și între monade. În acest fel, nicio monadă nu este identică cu alta, așa cum nici CEF nu sunt niciodată identice.
Nu numai vibraţia stratului rămâne memorat de monadă, ci şi diferenţa de simţire proprie creată de depunere, de imprimare, ca trăire a monadei de care îşi va aminti mereu şi va conştientiza toate celelalte trăiri de acelaşi fel pe care le-a avut cu un asemenea fel de prilej. Când va mai trece prin asemenea situaţie îşi va aminti, va recunoaşte senzaţia şi va şti ce să facă pentru a păstra starea sau a scăpa de o astfel de stare, trăire, senzaţie.
Înţelegem acum că monada este o formaţiune care cuprinde un grup de celule energetice fundamentale de mărimi diferite dar apropiate între ele, un grup stabil şi protejat prin energia compactizată de puterea grupului în jurul lui şi între celulele grupului, protecţie întărită treptat și prin fire de energie extrem de subțiri, atrase ca și EF în jurul, şi în interiorul acestui grup.
Înţelegem de ce numim celulele: fundamentale – pentru că sunt cele mai mici, indivizibile formaţiuni energetice, ele formează temelia energetică a monadei, iar creşterea lor determină creşterea şi evoluţia monadei.
În spaţiile naturale în care monadele circulă, pe valurile energiei fundamentale, monada ajunsă la un grad înalt de stabilitate trage în jurul său, şi după sine, o trenă lungă de fire şi celule individuale care însă îi păstrează stabilitatea, căci dacă alte monade sau alte formaţiuni aflate în mişcare atrag ceva – atrag din această masă bogată care înconjoară monada şi care în mişcarea ei rămâne după ea ca o trenă. Pe această formă, și forţă de atracţie a monadei se bazează procesul de întrupare pe care îl cunoaştem deja ştiind că suntem monade întrupate pentru desfăşurarea unui proces de evoluţie.
PROTECȚIA VIEȚII MONADELOR
Să reținem două idei deosebit de importante:
1. În exteriorul Centrelor de evoluție, multe monade nou formate, mai mult sau mai puțin stabile în formarea lor, mor dezmembrate, destructurate de mișcările fluxurilor, sau de atragerea celulelor lor interioare de către alte monade mai puternice decât ele, prin puterile lor naturale, neconștientizate însă în acest stadiu, sau prin înglobarea unora de către altele.
2. În interiorul Centrelor de evoluție, monadele nu mai mor niciodată, datorită protecției pe care o acordă coordonatorii de evoluție – care sunt totodată și creatorii structurilor universice în care ele evoluează. Spațiile de evoluție sunt puternic protejate – indiferent de mărimea lor, iar când monadele cresc suficient, căpătând o putere energetică interioară evidentă, ele sunt protejate de inconștiența proprie: să nu se autodistrugă, să nu distrugă alte monade, prin obișnuirea lor să evolueze prin atașarea unei corporalități. această corporalitate le obișnuiește în același timp să-și miște razele proprii în direcții ordonate prin voință proprie, conștient, pentru acțiuni care le conservă viața și manifestarea.
De aceea spunem că monadele au o viață eternă odată intrate într-un Centru de evoluție (CE), iar când puterea lor energetică interioară crește uriaș prin evoluțiile parcurse, ele pot ieși în exteriorul CE, cu infinită atenție, grijă, pentru a nu strica fragilele echilibre ale vieții primordiale. Dar până ce ajung la astfel de puteri, viața monadelor este protejată în două moduri:
– la început protecția se face prin introducerea monadelor extrem de mici, aflate la începutul evoluției lor, în filamente energo-materiale create de coordonatorii evoluțiilor: în grupuri mici de monade cu structuri interioare foarte apropiate, deci cu CEF asemănătoare – chiar dacă nu sunt niciodată identice – care nu vor ajunge niciodată să crească atât de mult unele față de altele, astfel încât să ajungă să se distrugă, inconștient, din simțirea nevoii de hrănire, așa cum au loc de multe ori lucrurile înafara Centrului, prin dezmembrare sau prin înglobare. Filamentele sunt reîmprospătate permanent în funcție de creșterea micilor monade din interiorul lor, astfel încât monadele care se hrănesc cu energia din interiorul filamentului se dezvoltă acolo încet, în deplină siguranță;
– pe parcursul evoluțiilor următoare, protecția de monadelor constă în atașarea unui sistem corporal în radiația proprie, sistem corporal care are în plus rolul de învăța monadele să se manifeste și să se protejeze singure, treptat, și să protejeze apoi orice formă de viață, oriunde ar fi. Prin intermediul corpurilor de întrupare, razele din radiația proprie sunt canalizate prin structurile corporale, iar monadele învață să și le manipuleze după cum se dezvoltă voința lor, și experiența totală de manifestare, în funcție de fazele evoluțiilor lor.
Dezvoltarea experienței monadelor de manevrare a unor seturi de raze din radiația lor totală conduce mai departe la creșterea puterii lor energetice, la dezvoltarea unor noi raze, rezultate din creșterea celulelor energetice fundamentale. Fiecare monadă, având experiența folosirii razelor inițiale, învață să și le manipuleze astfel încât cele noi, mici, firave, să nu tragă după ele alte raze din cele dezvoltate deja, astfel încetinind evoluția complexă a monadei, ci să susțină cu cele noi activitățile derulate cu razele inițiale, vechi, întărindu-și astfel forța și orientarea în manifestările curente. Când și cele noi le vor fi suficient dezvoltate, monadele le vor folosi pentru diferite noi alte manifestări, și vor învăța cum să ajute la rândul lor alte noi valuri de monade care intră și se dezvoltă în Centrul de evoluție.