PLAFON CEȚOS PLANETAR ÎN STRĂVECHIMI

« Back to Glossary Index

Plafonul cețos planetar a existat pe Pământ până la ultima glaciațiune, format încă din momentul constituirii planetei, și întreținut de vibrația ei foarte înaltă – a întregii zone a universului în care se află galaxia noastră. Existența lui, ca parte lichidă în suspensie deasupra părții pământoase a planetei (acoperind și pământurile continentale, și oceanul planetar), a existat în această formă până la ultima glaciațiune; pe măsura diminuării vibrației planetare, plafonul cețos s-a condensat treptat până în apropierea punctului de vibrație minimă a planetei și, după condensarea întreagă, o perioadă scurtă de timp planetar a fost înlocuit cu formațiuni noroase, formate prin circuitul apei în natură, până la absorbția apelor provenite din ultima condensare. Acest circuit al apei în natură (așa cum îl numim și îl știm azi) rămâne neschimbat o perioadă de timp, cu mici variații practic nesemnificative, până la modificarea sensului de variație a vibrației, de la diminuare – la creștere. Când vibrația planetei începe să crească din nou, încălzirea naturală a întregului mediu cosmic (în toată zona universică în care se află galaxia noastră) conduce la formarea unui nou plafon cețos, care se îngroașă treptat până în preajma punctului de maximă vibrație: ultimul astfel de punct a fost acum cca. 250 milioane de ani în urmă, ceea ce este timpul mediu de timp planetar între un minim și un maxim planetar. Ținând cont de faptul că partea pământoasă a planetei este înconjurată și susținută de un manșon format din materii eterice (îl numim manșon eteric matriceal al planetei), atunci când plafonul cețos este în forma sa maximă, el acoperă întreaga parte dintre partea pământoasă și marginea superioară a manșonului eteric matriceal care ne protejează planeta, fără să se poată răspândi spre exterior, spre cosmos. De la această întindere maximă, plafonul începe să scadă progresiv prin condensări consecutive periodice, până la punctul cu vibrația cea mai joasă, după cum felul descris mai sus. Între punctele de maxim și de minim vibrațional, diminuările și creșterile au variații mici, nesemnificative, în funcție de diverși factori cosmici și planetari. 

Îl numim plafon (cețos) întucât este compact – nu este format din nori care se pot împrăștia și reveni într-o mișcare comandată de vânturi. 

Este cețos, fiind diferență între ceață și nor, de asemenea este diferență între ceața pe care o cunoaștem în perioada cu vibrație joasă (așa cum este ea acum) și ceața care se formează în vibrații planetare foarte înaltă. Ceața o diferențiem de nor prin faptul că ea se formează în contact cu pământul – norul se formează la distanță considerabilă de partea pământoasă a planetei. Dar foarte rar plafonul cețos din epoca cu vibrație foarte înaltă vine în contact cu pământul și biosistemul planetar și se condensează, apele se scurg în pământ, ducând la formarea apelor de adâncime. Diferența dintre acel plafon cețos și ceața pe care o știm azi constă în diferența de vibrație planetară care în trecut – la nivele foarte înalte de vibrație – nu are nevoie de această tangență cu pământul sau apele marine, întrucât chiar straturile mai joase atmosferice sunt mai reci decât straturile superioare, pentru că din exterior soarele nu încălzește direct pământurile, fiind oprite de plafonul cețos. Dar scoarța pământoasă este mult mai caldă, fiind alimentată această căldură pe de o parte de structurile fluidice interioare ale planetei, care au vibrație extrem de înaltă (nucleul planetei, structurile interioare ale planetei cu vibrații mult mai înalte și circulații rapide de fluxuri energo-materiale de la nucleu spre exteriorul planetei), precum și extensiile straturilor de magmă când vibrația generală este foarte înaltă. Stratul imediat aflat în tangență de planeta este cald uniform, temperatura generală a planetei este în apropierea a 20 grd, cu diferențe foarte mici între poli și ecuator. Când vibrația planetei scade, într-o variație periodică, fenomenologia se apropie de cea cunoscută azi, deși nu o atinge sub nicio formă, dar numai când variația vibrației este a zonei întregi și a planetei în același timp, are loc treptat diminuarea abruptă a vibrației locale, cu condensarea întregului plafon cețos și instalarea circuitului apei în natură (nori, precipitații, evaporare, formarea norilor, etc.). Este un plafon planetar întrucât acoperă întreaga planetă, deși densitatea sa este mai scăzută deasupra mărilor și oceanelor, mai extinsă în înălțime și mai compactă deasupra uscatului.

Plafonul se află într-o mișcare permanentă de ridicare și de coborâre raportat la scoarța pământoasă: așadar în funcție de vibrația planetară, care variază periodic în funcție de factori diverși. Plafonul urcă și coboară după cum crește vibrația planetei sau scade, și la fiecare coborâre își pierde din consistență la contactul ceții cu pământul, cu apele, cu biosistemul (vegetație și animale, oameni și construcțiile lor), se condensează puțin câte puțin, iar vaporii condensați sub formă de apă se scurg în pământ, formând treptat pungi de apă subterane, care irump la suprafață sub formă de izvoare la mișcările scoarței, formând rețele de ape subterane și de suprafață. Ieșirea apelor la suprafață nu s-a produs întotdeauna foarte des, ci numai în perioadele când vibrația atinge valori scăzute până la punctul ei planetar minim; vibrația joasă creează premizele unor mișcări foarte puternice (deplasări ale plăcilor continentale pe verticală și pe orizontală, care determină rupturi, fracturi în scoarță, așa cum bine știm acum), în urma cărora frecvent apele de adâncime își fac loc către suprafață. 

Plafonul cețos planetar menține în cea mai mare parte a existenței planetei o temperatură aproape constantă – cu mici variațiuni în regiunile de latitudini cuprinse între ecuator și polii planetei, care se accentuează mult – așa cum știm acum – în perioadele cu minim vibrațional planetar. După o perioadă relativ scurtă de staționare, necesară biosistemului pentru a se obișnui cu vibrații joase, creșterea vibrației planetare determină încet, treptat, formarea unui nou plafon cețos, revenind la situația dinainte de minimul vibrațional, un echilibru planetar pe măsură ce se formează noul plafon cețos planetar. 

Este necesar de adăugat faptul că pe timpul plafonului gros oamenii și viețuitoarele planetei nu percep cosmosul așa cum îl vedem azi (sateliți naturali ai planetei (inițial au fost doi sateliți, dintre care a rămas între timp Luna), stele, planete, comete – doar oamenii, care în absolut totalitatea lor au percepții nu numai cu corpul fizic, ci și cu corpurile astral, mental și cauzal, cu senzori de percepție cu care văd permanent, mental și astral, și folosesc cunoașterea lor despre cosmos, radiațiile cosmice și planetare în orice moment al vieții lor curente. 

Un nou plafon cețos planetar este actualmente în formare, deja se știe că acum, spre deosebire de trecut, se formează, când cerul este înnorat, treptat mai multe straturi de nori, suprapuse – în prezent fiind certe, oficial atestate, 3 straturi și în formare al patrulea; la un moment dat, când vibrația va crește încă și mai mult, aceste straturi noroase la început se vor reuni, formând un nou plafon cețos care va acoperi toată suprafața planetei. De asemenea, după ultima glaciațiune, a apărut pentru prima dată curcubeul: specific doar acestei perioade când rămâne doar circuitul apei în natură. Multe lucruri abia acum le cunoaștem, dar în vechime se cunoșteau multe lucruri, rămase moștenire din perioadele dinainte de mileniul III î.H. De aceea, spre exemplu, nu este nicio inadvertență faptul că:

– în Vechiul Testament scrie că Dumnezeu a creat mai întâi Pământul și apoi stelele și planetele: este scriitura clarvăzătorilor din epoca Egiptului antic și nu din altă epocă, adică așa cum au văzut preoții templelor cum la început existau pământurile (văzute cu ochii fizici ai oamenilor), apoi au ”apărut” soarele, stelele și cometele, adică după condensarea plafonului cețos; curcubeul a apărut și el ca parte a fenomenologiei atmosferice noi, el neavând anterior nicio posibilitate de formare;

– există legământul lui Dumnezeu cu privire la curcubeu, care a fost lăsat chezaș promisiunii dumnezeiești; după ”potop” Dumnezeu a promis că nu va mai exista în viața omenirii un asemenea fenomen: bineînțeles că în viața planetei vor mai exista asemenea fenomene atmosferice, dar spiritele umane nu vor sta pe Pământ atât de mult cât să apuce formarea unui nou plafon cețos și apoi condensarea lui treptată astfel încât să se formeze un nou ”potop” – care ar avea condiții de formare și disipare cam în cca. 500 milioane de ani. Astfel ciclul de vieți pe Pământ pentru spiritele umane se va sfârși destul de curând și cu toții vom pleca spre alte meleaguri universice!

« Înapoi la Dicționar

Articole asemănătoare