01. În lumea de acum 8-10.000 de ani

I. IDEI PRINCIPALE

1. Poveștile nescrise ale geților le găsim uneori sculptate în piatra munților: pornite din mâna omului cunoscător și fasonate de vremurile pe care le-au străbătut.

2. Poveștile geților străbat timpurile sub forma unor povestiri despre viața în familie, dar și în așezare, cu cele mai profunde daruri ale vieții: întemeierea unei familii, formată din Mama (născătoarea de copii, de urmași), Tatăl ocrotitor și Copilul ascultător.

3. La marginea așezării, pentru toți oamenii din ea, se aflau Moșii și Bătrânele (Babele) de neam.

II. DETALII, DISCUȚII

Platoul munților Bucegi nu este modelat de forțele naturii decât într-o foarte mică măsură. Ceea ce numim azi ”megaliți” formează o poveste minunată a celor pe care omenirea le-a trăit, la propriu, cu mii de ani înainte de a apare primele semne ale unei noi civilizații, urmașă a uneia mult mai vechi, care nu fusese până atunci o civilizație a scrisului. Căci fiecare familie lăsa moștenire, pe cale orală sau cel mult în înscrisuri rare, gravate sau sculptate în piatră, în locuri protejate, departe de lume sau în peșteri stabile, ceea ce azi numim povești – povestiri ale vieții străbunilor poporului. Mai târziu, tot pe cale orală, ele au ajuns la noi până astăzi, sub denumire de povești, mituri sau legende; rareori s-au găsit oameni care să le culeagă și să le pună în scris sub formă de cărți, așa cum le cunoaștem azi.

Poveștile cele mai vechi nu s-au pierdut în totalitate, dar omenirea și-a pierdut cea mai mare parte a amintirilor, care au mai rămas ici și colo, trezite în momentele cele mai puternice ale solstițiilor și echinocțiilor pământene… Sau în momentele în care, citind copiilor poveștile nemuritoare ale neamului, poporului lor, înșiși părinții cititori au de multe ori fulgere de amintiri pe care, neîncrezători, și le cred doar amintiri din propria copilărie ale acelorași povești spuse înainte de culcare de bunicii și părinții lor…

Dar vremurile se schimbă treptat și, chiar dacă încă puțini (dar treptat vor fi din ce în ce mai mulți), sunt oameni care încep să descopere că asemenea amintiri devin din ce în ce mai bogate cu amănunte clare, precise, privind viața omului din lumea de a cum 6, 8, 10.000 de ani… Și astfel omul ajunge să numească, pe măsură ce și încrederea în sine crește mereu, lumea ”veche” sau ”străveche” și lumea ”nouă”… Azi o numim ”contemporană” – dar nicio formă nu este ruptă de alta și ajungem să conștientizăm că avem de-a face cu ”lumea noastră”, cea adevărată, departe de cea măsluită de interesele înguste ale unor conducători vremelnici care fac mari greșeli, dar din care vor învăța cândva să trăiască și să lase moștenire nu minciunile intereselor lor meschine, ci adevărurile nepieritoare ale lumii pământene…

”Lumea nouă” – adică lumea în care trăim noi azi – este mult mai veche de 8-10.000 de ani, chiar mai veche de 10-12.000 de ani, cum se crede pe alocuri. Exprimarea ”lumea nouă” cel puțin începe să creeze întrebări – dacă nu cumva este adevărat că a existat și o ”lume veche”, o lume supercivilizată din care a decurs lumea de azi, lumea ”noastră”. Și este adevărat, doar că puțini oameni sunt dispuși să creadă că această civilizație nu a decăzut, ci a trecut într-o altă etapă, care se finalizează acum. Din această etapă de azi va avea loc o revenire la cele anterioare, pe fondul unor variații foarte puternice ale vibrației medii planetare – variații cât se poate de normale pentru planeta noastră. Este o revenire la trăirile umane anterioare bazate pe o cunoaștere foarte bogată și profundă. La vremea în care omenirea se pregătea minuțios, foarte conștientă de schimbarea adusă de vibrația care se diminua în mod natural mergând spre punctul cu valoarea sa cea mai joasă, ea – de la primul la ultimul om de pe orice continent și insulele răspândite în oceanul planetar – dorea să nu-şi piardă puterea şi răbdarea de a-şi înțelege mai departe profunzimile, fără a se putea împotrivi schimbărilor. Nici nu dorea acest lucru. Omul era pe Pământ ca să înveţe să facă lucruri care îi erau uşoare – adică obișnuite pentru el, dar şi lucruri care îi erau grele, pentru că nu era încă obișnuit cu ele.
Spiritele umane veniseră pe Pământ în baza unor planuri extrem de importante pentru evoluțiile tuturor și se obişnuiseră mai întâi să-și adapteze cunoașterea la specificul local, al tuturor celor de pe această planetă. Primeau permanent mult ajutor să înțeleagă modul în care decurgeau toate aspectele vieții de aici, inclusiv schimbările care aveau să aducă îmbogățirea experienței lor totale. Aveau nevoie să se integreze timpurilor care le vor veni în cale, să le trăiască şi să le facă față cu toată experienţa pe care o acumulaseră până atunci.
La începutul întrupărilor pe Pământ, omul fusese maestru creator extrem de avansat cu mintea sa, prin voința și experiența sa, cu ajutorul tuturor simțurilor sale de la toate corpurile sale extrem de dezvoltate: fizic, astral, mental și cauzal, corpul dublu eteric asigurându-i automat vitalitatea necesară unor destine extrem de lungi, de 10.000 de ani până la 15-20-40.000 de ani sau chiar mai mult în cazul marilor ajutători, îndrumători planetari. Iar acum venise vremea să creeze cu mâna sa, parte a corpului său fizic, să trăiască folosind toate componentele corporalității sale fizice, pe care în trecut nu le folosise în mod curent. Fusese văzător mai cu seamă cu mintea sa şi acum trebuia să se obişnuiască să vadă lumea cu ochii săi, să-i perceapă toate aspectele cu senzorii corpului fizic. Fusese întotdeauna ascultător al armoniilor universale, unde sunetele fundamentale ale cerurilor şi pământurilor, ale tuturor vietăţilor de pretutindeni îşi împleteau mereu simfoniile. Aceleaşi simfonii trebuiau acum cunoscute din mişcarea fizică – şi mai puțin din rădăcinile lor. Trebuia ca omul să simtă totul, să trăiască cu toate, să aibă grijă de toate. Trebuia să-şi folosească experienţa, aşa cum era ea, şi să se lupte cu el însuşi să-şi recupereze puterile şi cunoaşterile, după ce şi le va pierde de tot şi va rămâne doar cu impresia că le-a avut cândva.
Lumea nouă era un alt fel de lume, în care puține aspecte din vechime rămăseseră așa cum le știuseră spiritele umane. Bătrânii sau Moşii din vechime rămăseseră printre oameni încă, îi îndrumau în folosirea celor care nu fuseseră uitate de oamenii obișnuiți. Moșii trebuiau să lase cunoaşterea lor în lume – spre a rămâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau să le ceară. Bătrânii – sau Moşii, cum mai erau numiţi de geți, străbunii noștri – îi învăţau pe oameni şi cum să trăiască, şi cum să lase moştenire ceea ce cunoșteau, așa cum și oamenii trebuiau, generație după generație, să lasă moștenire cunoașterea lor mai departe. Oamenii știau bine că toți Moșii aveau să plece din lumea lor, dar de acolo de unde vor pleca îi vor ajuta și îi vor veghea până când vremurile se vor schimba din nou, devenind mult mai bune, mai blânde, așa cum mai fuseseră cândva, iar oamenii aveau să devină din nou conștienți de toată cunoașterea lor și de toate felurile de trăiri complexe pe care le știau de o eternitate.
Moşii erau străvechii coborâtori din străvechimi, adică din vremurile pe care oamenii din așezări și le aminteau bine, chiar dacă știau că nu și le vor mai aminti exact peste puțin timp – dar aveau să fie convinși, prin intuițiile lor și transmiterea lor din generație în generație, de întregul adevăr pe care îl purtau. Şi în scurt timp așa s-au petrecut lucrurile, iar dacă erau încredinţaţi cu toții că totul era corect, îşi ascultau sufletul şi descopereau că ştiu să facă multe lucruri pe care nu le învăţaseră clar de undeva, cu amănunte care nu erau cuprinse în vreo învăţătură pe care o primiseră în timpul vieții lor. Dar erau clar în sufletele lor, și își povesteau toate acestea ori de câte ori aveau prilejul, învățând unii de la alții.

Fig. 1 : Moşul (Cel Străvechi de Zile); mai târziu – getul, dacul, în evoluţia sa spirituală

ÎN FAMILIE
Orice om primea învăţătură din familia sa. Învăţa să facă tot ceea ce putea face un om în lumea sa, indiferent dacă era femeie sau bărbat. Dar învăţau deopotrivă că erau vremuri în an în care femeia făcea mai bine treburi femeieşti, şi alte vremuri în care bărbatul făcea mai bine treburi bărbăteşti. Erau vremuri în care toţi puteau face orice, laolaltă, dar numai copiii aveau puterea să aducă ceva nou, în timp de vârstnicii satului (care erau bătrâni şi ei, dar îmbătrâniţi ai vremurilor lor scurte, şi nu coborâtori din vremurile cele străvechi) ascultau copiii şi înţelegeau ce spuneau ei, pentru că aveau de la Moșii lumii lor învăţătura de a-i asculta cu atenție și a se orienta cu toții în cele ce aveau putere de a forma liniile viitorului.
Erau vremuri în care bărbatul şi femeia aveau forţa necesară să-şi creeze o familie: o vreme în care obişnuiau să trăiască împreună, şi altă vreme în care trăiau lucrând fiecare după forţa şi cunoaşterea lui; dar nu uitau niciodată să-şi povestească ce au trăit, ce au făcut. Apoi se sfătuiau şi învăţau unul de la altul cum să facă mai bine fiecare lucru astfel gândit. Când venea vremea lucrului făcut împreună, vedeau cât şi-au însuşit reciproc din cele luate unul de la altul şi mai făceau apoi câteva lucruri împreună, consolidându-și reciproc cunoașterea.
Vârstnicii satului urmăreau copiii de mici după felul în care se înțelegeau, se completau reciproc, trebăluiau pe lângă ei, oferindu-le din când în când îndrumări, apoi urmărind în continuare cum pun în practică cele învățate. Când creșteau și se maturizau le ofereau învoire să se ia cu înţelegere, să umble în lume împreună, să aibă copii şi să-i crească în pace şi înţelepciune.
Crescuţi astfel generație după generație, copiii veneau să umple cu răsuflarea lor viaţa părinţilor lor. Mama şi copilul răsuflau împreună din prima clipă a vieţii lor, răsuflarea unuia mergea către răsuflarea celuilalt, iar tatăl privea şi cuprindea cu răsuflarea lui sufletele legate astfel de el.
Oamenii ştiau că răsuflările fuseseră mult mai puternice cândva. Răsuflarea curgea odată cu lumina care învăluia trupurile umane. Lumina avea multe culori, dar în copilărie şi mama, şi copilul aveau luminile verzi: luminițele verzi ale unuia curgeau către luminițele celuilalt, curgeau de la ceafă către ochi şi se împlineau unele pe altele, cuprinzându-se reciproc, amestecându-se reciproc când stăteau faţă în faţă.

Fig. 2 : Mama şi Copilul

Tatăl privea către viitor, iar mama privea către trecut. Copilul, până când creştea, privea când către viitor (privindu-şi tatăl), când către trecut (privindu-şi mama). Dacă până la ieşirea din copilărie învăţa astfel şi de la mamă, şi de la tată, după ce privirea i se limpezea și i se așeza bine de tot, el nu mai era copil, ci devenea ori fată, ori băiat, şi îşi urma astfel drumul vieţii sale, privind acolo unde îl ducea sufletul său de fată sau de băiat, în căutarea de a-și întemeia propria sa familie.
Privirea copilului se limpezea cam atunci când făcea 6, sau 7, sau 8 primăveri, dar nu mai mult şi nici mai puţin de atâta. Tot atunci privirea mamei slăbea, după ce în vremea dintre naştere şi limpezirea ochilor copilului său ea avea privirea cea mai profundă, mai limpede şi mai clară. Era semn că cel pe care îl numea copilul ei nu mai era copil, ci om în sufletul său, chiar dacă trupul nu i se împlinise încă.
Bătrânii spuneau aşa: luminile, păturile de lumină ale omului sunt multe. Sunt multe şi sunt colorate. Au muzici diferite, au puteri diferite. Şi păturile cu lumina cea mai frumoasă – argintie sau aurie – sunt cele mai de sus pături ale omului, dar cu ele omul nu se naşte, ci doar zânele, ursitoarele, le ţes şi le aşează în jurul mamei, să aibă putere să zămislească, să nască, să-și crească și să-și învețe copiii – după destinul propriu cu care vin în lume.

Fig. 3 : Ursitoarele (Bătrânele sau Zânele)

Păturile nu rămân însă ale mamei, ci sunt ale copilului ei: și când copilul ei poartă cu sine 6 – 8 primăveri, când iese astfel din greutatea înţelegerilor vieţii lui, mama îi leapădă copilului ei păturile împrumutate de mult, de la ursitoare. Copilul este acum simţitor şi bun ascultător al tuturor celor ale cerurilor și pământurilor, având cu sine păturile cele înalte de la mama sa şi începe să şi le poarte cu sine prin lume.
Aşa devine el un om adevărat.

GÂNDUL ZILEI

Mi-e dor de ninsoare… de troiene înalte peste care se ridică un soare ce albăstreşte mătasea grea, albă… cu cetini verzi pe orizonturi zdrenţuite…

Scrie un comentariu